Misiunea profesionala si talentul

Talentul și misiunea profesionala

Întotdeauna am crezut că unii se nasc talentați în anumite domenii și din cauza aceasta, misiunea profesionala este revelată încă din copilărie, iar alții, «ghinioniștii» trebuie să muncească și să caute din greu ca să-și găsească acea activitate care le aduce bucurie și împlinire. Și totuși….

Conform definiției din dex, talentul reprezintă „Aptitudine, înclinare înnăscută într-un anumit domeniu; capacitate deosebită, înnăscută sau dobandită, într-o ramură de activitate, care favorizează o activitate creatoare.”

Dacă citești această definiție fără să ai și alte informații despre talent apar multe întrebări: talentul este măsurabil?… Cum îți dai seama că cineva are talent? …Cum poți să te naști cu o capacitate înnăscută într-un domeniu (poți de exemplu să te naști cu o capacitate înnăscută spre matematică? Sau spre pictură?… Și cum îți dai seama de acest fapt? …Se nasc doar unii cu această înclinare sau ne naștem toți cu ea?… Favorizează doar activitățile creatoare sau și pe cele de execuție?…

În general, avem tendința să catalogăm talentul în momentul în care îl vedem. De exemplu, un profesor remarcă un student că fiind talentat, se distanțează de ceilalți și pare a fi destinat succesului. Dar de unde știe profesorul că acest student are talent și nu doar multe ore de antrenament?

Sau se poate întâmpla să auzim o persoană cântând și să fim fascinați de vocea ei și atunci spunem că este super talentată. Dar de unde știm câte ore s-a antrenat ca să ajungă la acest rezultat? De unde știm că ceea ce stă în spate este talentul și nu multe ore de antrenament?…

După ce am studiat îndelung acest subiect am ajuns la concluzia că talentul de fapt nu este o înclinare înnăscută, ci este o abilitate care se obține exclusiv prin exercițiu susținut și necesită multă muncă să ajungi la starea de excelență, ceea ce înseamnă că definiția din Dex este parțial corectă. Iar domeniul și modalitatea în care se manifestă această abilitate este de cele mai multe ori influențat de mediul din primii ani de viață. Din fericire, există studii științifice și ani de cercetare dedicați acestui subiect, iar printre cei care au demonstrat acest fapt se remarcă psihologul american Anders Ericsson care și-a dedicat cariera profesională studiului performanței de top și misiunea profesionala, cartea lui „Peak, secretele performanței de top și noua știință a expertizei” fiind best-seller recomandat de New York Times, iar studiile prezentate în acest articol au fost conduse de el.

Iar dacă talentul nu există ca abilitate înnăscută înseamnă că nu sunt câțiva norocoși care pot ajunge la gradul de excelentă, ci că aceasta este determinată de dorința și voința noastră de a munci pentru a ne dezvolta o anumită abilitate.

Deși în primă instanță demonstrația faptului că talentul nu există nativ poate părea demoralizantă pentru că ea ne oferă posibilitatea de „Shortcut” spre o anumită abilitate și pare mult mai simplu să te naști cu ea decât să muncești pentru ea, la o analiză mai atentă ea oferă posibilitatea tuturor de a ajunge la stadiul de „Talent”, dar nu prin ceva ce obții la naștere, ci prin ceva ce obții tu singur, iar asta îți dă puterea ție și te face direct responsabil de evoluția ta în obținerea oricărei abilități.

Demonstrația

În 1999 psihologul Anders Ericsson de la Universitatea de stat din Florida a condus un studiu cu privire la cauza care determină performanțele excepționale. El cauta Talentul. Doar că…nu l-a găsit.

Subiecții experimentului erau violoniștii de la renumita Universität der Kunste Berlin din Germania. Academia de muzică din cadrul universității se bucură de o înaltă reputație, cei care au absolvit această universitate își găsesc locul printre artiștii de top din Germania și din lume (compozitori, violoniști, pianiști, violoniști). Planul inițial conceput de Anders era să afle ce îi motivează pe muzicieni să exerseze că să ajungă la stadiul de măiestrie.

Studiul era condus doar pe violoniștii din cadrul academiei, datorită notorietății mondiale a acestei școli. Studenții au fost împărțiți în 3 grupuri, câte 10 studenți în fiecare grup.
Cercetătorii au rugat profesorii să identifice studenții cu gradul cel mai ridicat de potențial pentru excelentă, aceștia au constituit primul grup. Erau studenții cei mai buni care aveau rezultate excepționale și erau văzuți ca supertalentați.
Din al doilea grup făceau parte cei buni, dar nu extraordinari.
Iar din al 3-lea grup cei mai puțin buni, cei care se pregăteau să devină profesori de muzică.
Astfel grupurile erau selectate după criteriile de performanță în buni, mai buni și cei mai buni..
Nivelul de abilitate a celor 3 grupuri a fost evaluat de profesori prin măsurători obiective și prin succesul avut în competiții deschise.
Scopul cercetării era identificarea criteriilor de departajare între cele 3 grupuri. În viziunea tradițională diferența între cele 3 grupuri o făcea talentul nativ ceea ce ar fi însemnat că motivația și volumul de lucru acordat antrenamentului nu ar conta prea mult.

După un set de interviuri cu fiecare student Ericsson, a aflat că trecutul profesional al celor 3 grupuri era aproape similar și nu prezenta o diferență sistematică. A analizat istoria lor muzicală (când au început studiul, câte ore au dedicat zilnic acestei activități, ce profesori au avut, la ce competiții au participat etc). A estimat astfel numărul de ore petrecut de fiecare student de-a lungul anilor pentru studiul dedicat. De asemenea, a reieșit faptul că exercițiul individual era principalul factor de îmbunătățire a performanței studenților urmat de exercițiile alături de alții, audierea lecțiilor în clasă, interpretarea, audițiile muzicale, studiul teoriei muzicale și numărul de ore alocat somnului datorită faptului că exercițiile erau atât de intense încât era necesar un număr mare de ore de ohihnă pentru recuperare.

Una dintre cele mai semnificative descoperiri ale acestui studiu a fost faptul că studenților nu le făcea plăcere exercițiul intens care era privit ca un mare consumator de timp și nedistractiv. Toți studenții din cele 3 grupuri au fost de acord cu faptul că progresul era dificil și munca pe care o făceau să se perfecționeze nu le făcea plăcere . Nu existau studenți cărora să le placă exercițiile (și care ar fi avut nevoie de mai puțină motivație decât ceilalți). Ce îi motiva totuși să muncească intens și cu maximă concentrare era conștientizarea faptului că exercițiul era esențial pentru îmbunătățirea performanței lor.

Dar această descoperire deși uimitoare nu constituia un criteriu de departajare între cele 3 grupuri pentru că era prezentă la toți studenții.

Singura diferență majoră între cele 3 grupuri a fost numărul total de ore pe care studenții le dedicau studiului individual. Cei mai buni studenți dedicaseră un număr considerabil mai mare studiului individual decât studenții din celelalte două grupuri.

Până la vârsta de 20 de ani grupul celor mai buni violoniști practicaseră un număr mediu de 7.410 de ore de studiu, grupul violonistilor buni practicase un număr de 5.301 de ore de studiu, iar grupul violonistilor cei mai puțin pregătiți practicase 3.420 de ore de studiu.

Aceste diferențe nu sunt importante doar din punct de vedere statistic, ci sunt extraordinare în a demonstra că fără muncă intensă nu poți obține rezultate spectaculoase. Cei mai buni aveau mii de ore de practică și studiu în plus cu scopul de a deveni top performeri. Dar a mai fost ceva extraordinar, Ericsson a descoperit că nu era nici o persoană în grupul de elită care ajunsese acolo fără această practică susținută.

Practica cu un scop bine definit era singura diferență între grupuri. Ericsson a fost uimit să afle că practica și nu talentul era ce făcea diferența. Diferența dintre performanțele de excepție și cele normale reflectă faptul că perseverența susținută într-un anumit domeniu este cea care determină excelența.

Studiul demonstează că nu există nicio „scurtătură” în drumul spre excelență și nici un „copil- minune” talentat care a ajuns expert cu puține ore de antrenament susținut.

Întrebarea care apare este dacă acest model și aceste rezultate apar doar în cazul violoniștilor sau este valabil și pentru alte domenii și cât trebuie să exersezi ca să atingi excelența într-un domeniu?

Studiile au descoperit un răspuns exact la această întrebare. De la artă la știință, la sporturi s-a descoperit că un minim de 10 ani și 10.000 de ore de antrenament sunt suficiente pentru a atinge excelența în orice domeniu.

După multe studii specializate pe o varietate largă de domenii s-a ajuns la o concluzie certă, nimeni nu dezvoltă abilități extraordinare fără un număr mare de ore investite în domeniul respectiv, cu alte cuvinte nu talentul este cel care duce la excelență, ci munca intensă depusă. Astfel, conceptul de talent în accepțiunea tradițională este greșit înțeles pentru o mai bună înțelegere a lui, l-aș înlocui cu cuvântul „excelență” – care poate fi obținută într-un singur fel – muncă intensă. Prin munca intensa poti descoperi misiunea profesionala.

Ce sunt abilitățile și cum le obținem?

Ca să obții o abilitate trebuie să muncești intens, iar ca să atingi gradul de excelență ai nevoie de minim 10,000 de ore investite în domeniul pe care ți l-ai ales.

Dar timpul pe care îl investim în activitate este ceea ce contează cel mai mult?

Răspunsul este NU!

Gândiți-vă la cum se derulează activitățile în viața noastră. Când învățam o activitate nouă, de exemplu să conducem o mașină, ne concentrăm intens ca să obținem abilitățile necesare. La început suntem înceți și greoi, mișcările noastre le simțim nefamiliare și le controlăm conștient dar pe măsură ce activitatea ne devine mai familiară, abilitățile devin automatisme (trec din mintea conștientă în mintea subconștientă) și astfel nu le mai dăm aceeași cantitate de atenție. Ce se întâmplă este că devenim mulțumiți de abilitatea nou dobândită și nu îi mai dăm atenție conștientă , intrăm astfel pe autopilot și nu ne mai îmbunătățim abilitatea, din această cauză nu devenim automat șoferi mai buni cu trecerea timpului.

Același lucru se întâmplă și la joburile noastre, de multe ori le facem pe pilot automat și din această cauză nu devenim mai buni la ceea ce facem, mintea este absentă din ocupație și ne gândim la alte lucruri. Doar a face un lucru fără să îl faci în concentrare mintală și atenție conștientă nu îți va aduce excelență.

În multe joburi și chiar și în sport poți să petreci multe ore fără să-ți îmbunătățești abilitățile. De exemplu, eu merg la sală de 10 ani, dar nu am sub nici o formă practica și experiența pentru a participa la un concurs. Merg doar pentru relaxare, mișcare și socializare. Activitatea pe care o depun este automată, nu încerc să ating un nivel de excelență în sport și nu sunt concentrată asupra activității, nu am obiective setate, iar din această cauză nu am nici rezultate. (pătrațele pe abdomen)

Asta demonstrează că nu toată practica este la fel. Cei care fac o activitate doar din plăcere, se concentrează asupra activităților pe care pot să le facă ușor, fără efort prea mare, fără atenție concentrată, fără misiunea profesionala, în timp ce practica pentru excelență se concentrează pe efort susținut, să faci ceva ce nu faci bine, să îți îmbunătățești o abilitate.

Studiile arată că atunci când exersezi lucrurile pe care nu poți să le faci, devii expert în domeniul respectiv. Aceasta se numește practică intenționată. Orele pe care le depunem nu contează dacă noi nu încercăm să ne îmbunătățim punctele slabe. Dacă nu te forțezi dincolo de zona ta de confort, nu vei progresa niciodată. A ieși din zona de confort înseamnă să faci un lucru pe care nu îl făceai înainte, așa descoperi mai ușor misunea profesionala.

Performanța apare atunci când încerci să atingi un nivel, când ai un target pentru care trebuie să muncești ca să îl obții și să gasesti misiunea profesionala. Este despre a face lucruri care sunt peste puterile tale actuale și despre a eșua de nenumărate ori.

Paradoxul excelenței este că este construit pe fundația eșecului. Eșecul este necesar.

În loc de concluzii…

Nu ne naștem talentați, devenim buni într-un anumit domeniu prin practică susținută.
Nu avem gene speciale care ne permit accesul rapid în lumea excelenței (nu se naște nimeni un excelent cântăreț de pian, nu se naște nimeni un excelent fizician, nu se naște nimeni un excelent vânzător). Nu există top performeri care au ajuns acolo fără practică susținută, toți au învățat pas cu pas. Noi vedem doar rezultatul muncii (efectul de aisberg) nu și munca care stă in spate.
Foarte mult timp specialiștii au crezut că ne naștem cu circuitele din creier configurate și că aceste rețele neuronale cu care ne naștem determină abilitățile noastre. Începând cu anii 1990 specialiștii în neuroștiințe au început să își dea seama că noi deținem un creier flexibil și adaptabil, care cu un antrenament specific poate să dezvolte o abilitate. Tocmai această flexibilitate este cea care ne permite să dobândim orice abilitate care este produsul exercițiului și nu al unei programări genetice înnăscute. Astfel, abilitățile sunt dezvoltate prin antrenament intens în stare de atenție concentrată care produce modificarea creierului și care te duc la un nivel nou de excelență. Astfel, darul este adaptabilitatea creierului, dar pe care la nivel de potențial îl au toți oamenii, dar de care nu profită toți în mod egal.
Nu există abilități predefinite. Creierul este adaptabil, iar antrenarea lui crează abilități noi.

Succesul este dat de timpul dedicat antrenamentului + tehnica de pregătire.

„În orice domeniu, cele mai eficiente și cele mai solide tipuri de exerciții operează valorificând adaptabilitatea corpului și a creierului uman pentru a crea, pas cu pas, capacitatea de a face lucruri anterior imposibile”.

Munca intensă și atenția concentrată asupra unei activități nu produce bucurie este un efort susținut.
Motivația joacă un rol cheie în acest proces, din această cauză dacă faci ceva care îți place ai șanse mult mai mari de reușită pentru că deși vei fi tentat să renunți în momentele dificile, totuși nu o vei face.
Există și excepții. Mulți ar fi tentați să spună că unii oameni ne nasc cu „voce”, pot cânta foarte frumos, iar alții nu, și sunt tentată să le dau dreptate, probabil aceasta este excepția care confirmă regula.

Asta înseamnă că toți avem șanse egale să reușim în anumite domenii? Răspunsul este categoric NU!!! Anii copilăriei sunt extraordinar de importanți, modul în care am fost crescuți și educați, ne modelează viața. De asemenea, chiar dacă nu ne naștem talentați, totuși unii au o inteligență nativă mult mai dezvoltată decât alții (influențată de factorii genetici), unii găsesc misiunea profesionala mai greu, alții mai ușor .

Ca o concluzie generală, nu talentul este cel care ne ajută să ne descoperim și să ne împlinim misiunea profesionala, ci munca, perseverența, mediul înconjurător și motivația.

Vă doresc succes în a găsi misiunea profesionala!

Irina Lupașcu

Cursuri care te-ar putea interesa:

1.Curs Formator: București (intensiv), București (week-end), Brașov, Cluj Napoca, Iași, Timișoara și Constanța